Dilema Agriculturii Ecologice: în bază de plante sau în bază de zootehnie?

De Tamara Șchiopu

De foarte mult timp sunt fascinată de tema asta. Și se pare că nu sunt eu unica. Dacă încerci să cercetezi tema pe net, îți apar sute și mii de lucrări, articole, dezbateri, seminare și ateliere, cu argumente pro și contra.

Și e greu să navighezi prin surse exagerat de multe.

În această lucrare m-am inspirat din 3 surse de bază: cartea lui George Monbiot REGENESIS, 2022, portalul științific-academic TABLE și portalul de statistici globale OUR WORLD IN DATA

De fapt toate aceste trei surse fac referință una la alta, și asta mă face mai convinsă în credibilitatea lor.

La fel am recurs la înțelepciunea unui prieten foarte bun de al meu, Iain Tolhurst (Tolly mai e și soțul meu de 20 de ani), care mă inspiră, mă ghidează și mă provoacă mereu să depășesc propriile limite și zone de confort și să duc mai departe cunoștințele noastre.

Noi cu Tolly gestionăm o fermă ecologică de legume în Marea Britanie, care poartă simbolul organic de mai bine de 45 de ani, pe o suprafață de aproape 10 hectare. La Tolhurst Organic noi ne specializăm pe legume de câmp, de grădină și de seră, dar avem și o porțiune de Agroforestry care include și 60 de pomi de măr. Mai avem și o porțiune plantată cu salcie de foc, pentru nevoile noastre domestice.

Pe parcursul anului noi producem peste 110 tone de legume (în jur de 100 de feluri și soiuri) și le vindem direct la consumatori, prin livrări de cutii săptămânale și la magazinul de la poartă.

Pe lângă faptul că ferma este ecologic certificată, noi deținem și simbolul Stockfree Organic – un sistem de agricultură în bază de plante, unde orice input de origine animală, precum și creșterea animalelor în scop comercial este exclusă.

Stockfree Organic s-a impus la noi prin lipsa surselor de materii de origine animală – toate gospodăriile din apropiere sunt conve

nționale, ticsite cu chimicale și antibiotice, iar caii de la ferma locală sunt medicamentați permanent. Unicul vecin cu animale cornute mari, certificate ecologic, refuzase să ne furnizeze gunoi de grajd, pentru că singur avea nevoie de el.

Și iată astfel, în lipsă de materie organică de origine animală, am fost constrânși să încercăm un sistem de întreținere a solului, în bază de îngrășăminte verzi, după o metodă veche chinezească. Auzisem că chinezii își mențineau fertilitatea solului secole la rând, doar cu îngrășăminte verzi. La început ne bucuram că recoltele nu scădeau. Ba chiar au crescut un pic, deși foarte lent. Dar 13 ani în urmă am început să aplicăm o metodă nouă, și aia ne-a făcut foarte vestiți. Dar despre asta voi scrie mai detaliat mai jos, in capitolul Fertilitatea solului.

Dilema despre agricultura organică

Dilema despre agricultura organică – în bază de plante sau de animale, trebuie de fapt abordată, în primul rând,  în context mai larg, în contextul agriculturii generale. La fel, nu poate fi această întrebare abordată doar în limitele unei țări, mai ales a unei țări atât de mici ca Moldova. Dar Moldova, totuși poartă anumite particularități, care trebuie luate în considerație și la care mă voi opri succint.

Și nu în ultimul rând, în dependență de interesul cititorului, sau a audienței, dilema trebuie analizată din mai multe puncte de vedere:

  1. Hrană pentru toți oamenii de pe planetă și regimurile alimentare moderne
  2. Schimbările climatice și securitatea globală în sens de șanse la viață
  3. Regenerarea ecosistemelor critice pentru viață și utilizarea terenurilor
  4. Fertilitatea solului, mai exact –  fertilitatea terenurilor agricole

Tema Hranei este una atotcuprinzătoare, relevantă pentru fiecare om, indiferent de profesia sa, sau de nivelul său de cunoștințe. Respectiv, această temă este discutată cel mai frecvent, mai ales când se polemizează despre agricultura în bază de plante vs animale.

Tema Fertilității Solului este întrebarea de bază pentru fermieri, cei care lucrează la pământ, precum și pentru savanții specializați în agricultură și/sau sol.

Schimbările climatice la fel este o temă extrem de importantă și discutată pe larg, însă mai puțini oameni apreciază urgența acestei probleme, și se pare că securitatea globală afectată de schimbările climatice, adică însăși șansele la viață nu sunt atât de clar înțelese de populație, precum sunt problemele de acces la hrană.

Și nu în ultimul rând – tema Regenerării Naturii, sau Regenerarea Sistemelor Ecologice și Utilizarea Terenurilor – o temă cel mai puțin înțeleasă și apreciată de publicul larg.

Mă voi opri, respectiv, la fiecare din aceste aspecte, analizând situația în agricultură, la general, dar și specificul ecologic, și toate la nivel global, ca să înțelegem mai bine care sunt tendințele și cum ar putea ele să ne afecteze pe fiecare dintre noi, acolo unde ne aflăm.

Nu înainte însă să explic că această întrebare-dilemă nu poate avea un răspuns simplu și scurt, că situația nu este cu două fețe doar ”alb-negru”, și că nimeni, dar nimeni, nu-și imaginează că agricultura ar putea fi într-o zi doar în bază de plante, sau doar în bază de animale.

Mai curând, oportunitățile oferite de o formă sau alta pot prezenta soluții în anumite situații limitate de condițiile naturale, de schimbările climatice, condițiile economice și chiar politice.

Această lucrare nu conține apeluri la anularea zootehniei, nici la veganism, ca regim alimentar, și nu vine să denunțe formele de tortură care sunt sau nu sunt aplicate animalelor de fermă. Aceste mesaje își au meritul și locul său, doar că în alte lucrări publicistice.

Agricultura în bază de plante sau animale: cum hrănim lumea?

Necesitatea produselor de origine animală – carne, lactate, ouă – se prezintă în primul rând ca sursă primară de proteină ușor accesibilă pentru organismul uman. Or, proteinele sunt macronutrienți majori, cu funcții importante în organism, mai ales la dezvoltarea organelor în creștere, la tămăduire și reabilitare, dar și multe alte funcții interne importante.

Mai mult, produsele bogate în proteine oferă senzația de sațietate și satisfacție, ele conțin calorii care susțin energia organismului, și bucatele sunt gustoase, mai ales dacă sunt gătite corect.

În multe țări consumul de produse de origine animală se asociază până în ziua de azi cu bunăstare și statut social elevat. Respectiv, de sărbători, sau odată cu apariția surplusurilor bănești, oamenii consumă mai multă carne, simțindu-se mai în siguranță.

Într-adevăr, odată cu sporirea stării materiale a familiilor, sau a țării – se observă și creșterea consumului de produse de origine animală. Acest fapt se mai exprimă prin Legea lui Bennett conform căreia pe măsură ce veniturile cresc, oamenii mănâncă relativ mai puține alimente în bază de plante bogate în calorii, și mai multă carne, uleiuri, îndulcitori, fructe și legume relativ mai bogate în nutrienți.

Multe politici publice în țările sărace încearcă să susțină modelele de afaceri care furnizează proteină de origine animală, și asta pentru a spori consumul și a reda senzația de securitate alimentară. Un exemplu elocvent este China, care în ultimele decenii a sporit simțitor furnizarea de proteină animală, odată cu creșterea economică vădită, chiar dacă de milenii întregi populația băștinașă trăia preponderent cu hrană vegetală. Este important să menționez că furnizarea de proteină gata pentru consum și consumul actual nu sunt identice, ultimul fiind, de obicei, mai redus.

În cazul Moldovei, aceste cifre sunt disponibile din anii 90, adică de la independență, iar nivelul atins actual – 90.4 grame/zi-  deși este simțitor mai jos decât în țările înalt dezvoltate, sau în China , acest nivel depășește, totuși necesitățile medii pe cap de locuitor – app. 55 grame/zi.

Deși proteina inclusă în aceste tabele este atât de origine animală, cât și de origine vegetală, haideți să vedem cum deviază acest raport de la o țară la alta, în dependență de bunăstarea națiunii.

Pentru majoritatea țărilor, observăm o creștere generală atât a proteinelor pe bază de animale, cât și a celor pe bază de plante de-a lungul timpului. Cu toate acestea, ponderea proteinelor totale pe care le obținem din surse animale a crescut pentru majoritatea țărilor. Astăzi obținem mult mai multe proteine din carne, lactate și produse din fructe de mare decât acum 50 de ani.

Dar cum e mai bine? Care proteine sunt mai ”sănătoase”?

Proteinele de origine animală se mai numesc ”complete” pentru că ele conțin toate formele de aminoacizi esențiali. Deși acest lucru face obținerea aminoacizilor esențiali mai ușoară, aceasta nu promovează neapărat sănătatea.

Excesul de proteină pune celulele noastre să fie într-un mod de creștere constantă, lăsând puțin timp pentru reparații și regenerare.

Consumul de carne ca sursă principală de proteine are implicații suplimentare asupra sănătății. Carnea, în special carnea roșie, este bogată în grăsimi saturate și săracă în fibre, ceea ce s-a dovedit a crește bolile metabolice. Când ne concentrăm pe carne, decât plante pentru surse de proteine, avem tendința de a pierde din vitamine, minerale și fibre, de care organismul nostru are nevoie pentru a prospera.

Este esențial să recunoaștem că alimentele vegetale conțin toți aminoacizii esențiali necesari pentru o sănătate adecvată și o funcționare celulară adecvată. Distribuția acestor aminoacizi esențiali cu toate acestea, variază în funcție de diferite alimente vegetale. Ceea ce a fost considerat cândva o proteină “incompletă” ar putea fi descris mai bine ca o proteină “mai puțin concentrată”, ceea ce înseamnă că conține niveluri mai scăzute de aminoacizi esențiali specifici. În fasole, de exemplu, este scăzut nivelul de aminoacid metionină, dar ridicat în lizină, în timp ce nucile sunt scăzute în lizină, dar bogate în metionină. Acesta este motivul pentru care este esențial să mănânci o varietate de alimente pe bază de plante. Consumul de o varietate de alimente pe bază de plante, cum ar fi legume cu frunze verzi, fasole, nuci, ulei, linte, și semințe asigură omului cantități suficiente de cei nouă aminoacizi esențiali.

Din fericire, majoritatea alimentelor vegetale sunt complementare, făcând o masă bine echilibrată pe bază de plante nu numai suficientă în aminoacizi esențiali, ci și bogată în vitamine, minerale, fitonutrienți și arome.

În ciuda a ceea ce spun zvonurile, dietele vegetariene și vegane pot oferi o cantitate amplă de proteine și aminoacizi esențiali.

Atunci când se discută alimentația per ansamblu, este crucial să se analizeze dieta ca un tot întreg, mai degrabă decât componentele sale individuale. Da, proteina este un macronutrient vital, dar nu ar trebui idealizată din celelalte calități remarcabile din alimentele integrale, cum ar fi carbohidrații, fitonutrienții, antioxidanții, fibrele, vitaminele și mineralele – toate acestea regăsindu-se în cele mai mari cantități din alimentele pe bază de plante. În loc să vă concentrați pe un singur tip și cantitate de proteine, cel mai bine este să luați în considerare calitatea alimentelor integrale pe care le consumați și să încorporați o varietate de alimente vegetale cu produse minime de origine animală.

“Țineți minte, orice dietă care se bazează pe fasole în loc de carne va fi mai sănătoasă decât orice dietă care se bazează pe carne în loc de fasole” – Dr. David Katz

Prin paragrafele de mai sus am încercat să aduc argumentul că pentru o alimentație sănătoasă, nu este obligatoriu să utilizezi produse de origine animală, dar mai ales, că tendințele de creștere a consumului global de proteină de origine animală este îngrijorător, atât pentru sănătatea oamenilor, cât și pentru sustenabilitatea planetei, fapt despre care voi scrie mai jos.

Agricultura curentă – un sistem de alimentație extrem de vulnerabil

După REGENESIS, G. Monbiot

În timp ce mulți dintre noi au acum acces la o gamă mult mai largă de alimente decât știau bunicii noștri, la nivel global, dietele noastre au devenit mai asemănătoare.

Cu alte cuvinte, alimentele noastre sunt local mai diverse, dar la nivel global mai puțin diverse. În aproape fiecare națiune, am început să consumăm alimente mai dense în energie, cu calorii mai accesibile. Acum mâncăm mult mai mult ulei vegetal, grăsimi și proteine decât în urmă cu șaizeci de ani (deși, în mod surprinzător, nu mult mai mult zahăr), mai puține rădăcini și tuberculi, dar mai multe legume de alte tipuri și puțin mai multe fructe. Cea mai mare parte a alimentelor noastre provine dintr-un număr mic de specii. Doar patru plante – grâul, orezul, porumbul și soia – reprezintă aproape 60% din caloriile cultivate de fermieri.

Aceste culturi s-au concentrat în regiunile în care producția lor este cea mai eficientă.

Aproximativ 40% din populația lumii se bazează acum pe alimente din alte țări, iar importurile globale de cereale se vor dubla probabil din nou până în 2050. Țările care au produs cândva puțin mai puțin sau puțin mai mult decât alimentele de care aveau nevoie se polarizează acum în super-importatori și super-exportatori. Unele națiuni, în special în Africa de Nord,  Orientul Mijlociu și America Centrală se bazează pe importuri deoarece nu mai au suficient teren fertil sau apă pentru a-și cultiva propriile culturi. Altele, în special în Africa Sub sahariană, ar putea avea suficient teren și apă, dar randamentele lor sunt scăzute sau sunt sub cotate de importurile ieftine din țările cu ferme mai mari și cu subvenții guvernamentale. Pentru națiunile bogate, ca Regatul Unit – importurile de alimente costă puțin în comparație cu exporturile de bunuri și servicii de valoare, deci este logic să cumpere produsele. Fiecare decizie individuală, cu alte cuvinte, poate fi rațională din punct de vedere economic, dar rezultatul global este un sistem alimentar fragil, care a devenit mai puțin rezistent la șocuri.

Fragilitatea sistemului alimentar este exacerbată de trecerea globală la livrarea momentană. În întreaga lume, granițele s-au deschis și drumurile și porturile au fost modernizate, raționalizând rețeaua comercială globală. Datorită acestui sistem bine integrat, companiile au reușit să elimine costurile de depozitare și stocuri, trecând, de fapt, de la stocuri la fluxuri în mișcare. În vremuri bune, acest lucru funcționează. Dar dacă livrările sunt întrerupte sau există o creștere bruscă a cererii, rafturile se pot goli brusc, uneori cu consecințe dezastruoase.

Sistemul global de agricultură a creat Sistemul global de alimentație, sau Dieta Globală, dar este ea oare în stare să hrănească populația planetei?

Până în 2014, ceva minunat părea să se întâmple. Malnutriția pe glob părea că se îndrepta spre dispariție. Numărul persoanelor înfometate cronic a scăzut constant, iar guvernele au sărbătorit ceea ce părea un progres inexorabil către obiectivul ONU de hrană suficientă pentru toată lumea până în 2030. Dar apoi tendința a început să se întoarcă. În termen de cinci ani, numărul persoanelor înfometate cronic a crescut cu 160 de milioane, la 700-800 de milioane.

Mâncarea a început să se epuizeze? Nici pe departe!. Producția globală de alimente a crescut constant de mai bine de o jumătate de secol, învingând confortabil creșterea populației. În 1961, existau 2.200 de kilocalorii pe zi disponibile pentru fiecare persoană de pe Pământ. Până în 2011, aceasta a crescut la aproape 2.900 kcal. Producția vegetală în ansamblu a crescut mult mai mult: la un total uimitor de 5.400 kcal pe persoană pe zi. Dar aproape jumătate din această valoare nutritivă se pierde prin hrănirea animalelor de fermă, sau folosind-o în alte scopuri (cum ar fi biocombustibilii) și prin deșeuri. Chiar și așa, în principiu, există mai mult decât suficient hrană pentru toată lumea, dacă aceasta ar fi accesibilă și bine distribuită. Se pare că foametea curentă este cauzată de instabilitatea și șocurile sistemice.

Până în 2050, populația umană a planetei va crește la între 9 și 10 miliarde. În principiu, lumea produce deja suficientă hrană pentru între 10 și 14 miliarde.

 Problema este că o proporție din ce în ce mai mică din această hrană îi hrănește direct pe oameni. De ce? Pentru că, în timp ce rata de creștere a populației umane a scăzut la 1,05% pe an, rata de creștere a populației de animale a crescut la 2,4% pe an.

Până în 2050, ca să spunem așa, oamenii în plus de pe planetă vor cântări puțin peste 100 de milioane de tone, în timp ce, dacă tendința actuală nu va fi perturbată,  animalele de fermă vor cântări cu 400 de milioane de tone mai mult.

Cea mai mare criză a populației nu este creșterea numărului oamenilor, ci creșterea numărului de animale.

Această presiune în creștere este cauzată de Legea lui Bennett, care prevede că consumul de grăsimi și proteine crește odată cu veniturile oamenilor.

 În medie, populația lumii mănâncă 43 de kilograme de carne pe an.

 În Marea Britanie, se mănâncă puțin mai mult decât greutatea corporală medie a adulților: 82 kg.

Cetățenii americani mănâncă în medie 118 kg pe an.

În timp ce în țările cele mai bogate, consumul de carne s-a stabilizat și, în unele locuri, a scăzut puțin, restul lumii se recuperează.

În cincizeci de ani, numărul bovinelor de pe Pământ a crescut cu aproximativ 15%, în timp ce numărul porcilor s-a dublat, iar numărul găinilor a crescut de cinci ori.

Până în 2050, potrivit ONU, consumul mondial de carne este probabil să fie cu 120% mai mare decât era în 2000.

Aceste animale trebuie hrănite. Deja, aproximativ jumătate din caloriile pe care le cresc fermierii sunt folosite pentru creșterea animalelor.

În afara de asta, 41 de milioane de hectare de terenuri agricole sunt dedicate la nivel mondial culturilor care sunt cultivate pentru a fi arse: acestea sunt utilizate pentru a produce biocombustibil. Culturile utilizate pentru combustibil ar putea hrăni aproape jumătate din persoanele care suferă de foame cronică pe glob.

Dezbaterile cu privire la rolul nutrițional al produselor de origine animală sunt complexe și contestate, dar pentru mulți din țările cu venituri mici, unde dietele sunt lipsite de diversitate și, în mare parte, pe bază de cereale sau tuberculi, accesul la alimentele de origine animală poate oferi surse esențiale de micronutrienți (în special pentru copiii și femeile aflate la vârsta fertilă).

 Și, desigur, există o producție semnificativă și răspândită de rumegătoare, în primul rând, deoarece produsele rumegătoarelor au adus de mult timp o contribuție nutrițională majoră, semnificativă din punct de vedere cultural și de satisfacție alimentară. Dincolo de aprovizionarea cu alimente și preocupările legate de mediu, creșterea animalelor poate juca un rol social important și reprezintă o contribuție economică majoră la unele dintre cele mai sărace comunități din lume. Creșterea animalelor este un mod de viață pentru un număr mare de oameni din întreaga lume, iar în multe țări, peisajele și mijloacele de subzistență rurale sunt indisolubil legate de animale.

FERTILITATEA SOLULUI SI AGRICULTURA BAZATĂ PE PLANTE SAU PE ANIMALE?

Necesitatea de fertilizanți în agricultură și aplicarea lor cauzează majoritatea dezastrelor ecologice în natură, de la poluarea apelor subterane, a râurilor și lacurilor, până la deșertificare și pierderea solurilor.

Dar să nu aplici fertilizanți, fie ei chiar și de natură organică – această opțiune aruncă mulți fermieri în sudori profunde.

Ca și orice fermă productivă, ferma Tolhurst Organic ”exportă” nutrienții de pe teren, în formă de legume și fructe pe care le recoltează și le vinde. Deci, la sigur, în timp, solul ar trebui să devină mai sărac?!

În realitate însă, cantitatea de minerale exportate prin alimente este destul de mică.

În realitate, nu e nevoie de cantități enorme de nutrienți ca să crești culturi.

Plantele nu au nevoie de nutrienți înainte de a fi semănate.

După perioada de creștere intensă, necesitățile lor de nutrienți se reduc substanțial.

Iar după recoltare, necesitățile sunt zero.

Dar mineralele sunt necesare la locul potrivit și la momentul potrivit.

Iar ca asta să se întâmple, fermierul are nevoie de o biologie potrivită a solului.

Biologia solului înseamnă activitatea bacteriilor din sol, care ajută la adăugarea de materie organică, la ciclul nutrienților și la crearea biodiversității. Un sol biologic activ susține relațiile naturale din sol și interacțiunile între toate componentele sale, organice și neorganice, care crează un sol rezistent și sănătos.

În loc să pompăm minerale în perioade nepotrivite, este mult mai important să evităm scurgerea de minerale deja prezente în sol. Scurgerea mineralelor este cea mai mare cauză de sărăcire a solurilor, nu producția alimentară.

Scurgerea mineralelor se întâmplă atât prin eroziune, cât și prin precipitații.

Dacă solurile sunt lăsate dezgolite în perioade prelungite de precipitații, producția va scădea încontinuu.

Deci primul principiu și primul lucru care îl facem la Tolhurst Organic este să stopăm scurgerea mineralelor. Aceasta înseamnă – folosirea plantelor de care s-ar ține mineralele pe timp de iarnă – fie că sunt îngrășăminte verzi, culturi de toamnă/iarna, resturi vegetale sau pur și simplu buruieni.

Teren lăsat acoperit peste iarnă

Îngrășămintele verzi sunt specii de plante care se dezvoltă după recoltarea culturii comerciale, cu scopul de a menține sau de a spori fertilitatea solului. Ele nu se înlătură de pe teren, sub nicio formă.

Rădăcinile adânci ale îngrășămintelor verzi (Facelia, cicoare, etc) trag la suprafață nutrienții. Alte specii, precum leguminoasele găzduiesc bacterii care fixează azotul din atmosferă.

După ce îngrășămintele verzi sunt cosite, râmele trag resturile organice în sol, astfel întorcând solului cel puțin atât carbon și minerale cât s-a exportat la recoltare.

 Unele îngrășăminte verzi au funcția de a spori fertilitatea. Altele – cele de toamnă/iarnă – sunt pentru a o menține, pentru a păstra nutrienții. Rădăcinele lor sunt ”lipiciul” care mențin și sporesc biologia solului.

Îngrășăminte verzi

Este o înțelepciune veche, aplicată de fermieri de secole la rând, și noi doar facem asta disciplinat.

Dar marea schimbare s-a întâmplat atunci când am început să aplicăm rumeguș de lemn peste îngrășămintele verzi, cu 13 ani în urmă. Asta a condus la recolte extraordinare.

Rumegușul de lemn nu este un fertilizant. Mai curând, este un inoculant care, practic nu conține nutrienți.

Rumeguș de lemn

Aplicând rumeguș de lemn ca pe un cearșaf foarte subțire, la anumite intervale de timp, am observat aproape o dublare a recoltelor. Cum așa??

Nimeni nu știe. Savanții acum cercetează acest sistem. Rezultatele nu sunt concluzive. Dar un lucru este evident – râmele au devenit în abundență absolută. Daca 400 de râme pe metru pătrat se consideră un sol bun, la Tolhurst Organic se înregistrează  aproape 800 de râme pe metru pătrat. Si asta este un indiciu extraordinar!

Studii asupra solului, Organic Research Centre, Tolhurst Organic

Savanții încă au de explicat complexitatea biologiei solului, dar noi credem că prin aceste aplicări noi adăugăm suficient carbon pentru a stimula activitatea microbiologică a terenului, dar nu atât de mult ca să fie imobilizat azotul din sol (asta se întâmplă când se aplică prea mult carbon).

La Tolhurst Organic se hrănește solul, nu plantele.

Mulți fermieri se complexează când ajunge vremea fertilizanților, mai ales azotul. Ei ”duplesc”  pământul cu azot, și jumătate din el se scurge în ape.

Dacă reușești să obții o biologie corectă a solului, necesitatea de fertilizanți e mult mai mică.

”Eu susțin fertilitatea prin ajustarea nivelului de carbon, – confirmă Iain Tolhurst – dacă atingi echilibrul corect de carbon, bacteriile și microfungii din sol vor pune mineralele la dispoziția culturilor, la momentul potrivit, asigurând o hrană potrivită pentru plante. Noi trebuie să lăsăm plantele să aleagă ce le trebuie pentru necesitățile lor, în loc să le încărcăm cu minerale pe care noi credem că sunt necesare.”

Practica lui Iain Tolhursrt pare să fi anticipat Teoria Solului emergentă, conform căreia ”bacteriile transformă carbonul în structuri care stabilizează solul și fac așa ca aerul, apa și nutrienții să devină accesibili pentru rădăcinile plantelor”.

În 2020, oamenii de știință au propus ceea ce ar putea fi văzut ca primii pași către o teorie a solului, astfel savanții abia au început să înțeleagă ce este solul. Asta ar putea suna ca o declarație ciudată. Dar ne-a luat timp până acum ca să înțelegem că substratul de care depinde viața noastră este o structură biologică, o structură vie.

Știința agricolă a acordat o mare atenție chimiei solului. Dar cu cât avansăm mai mult, cu atât biologia solului pare să fie mai importantă.

Dacă vom ști cum să mediem și să îmbunătățim relația dintre plantele de cultură și bacterii și ciuperci, într-o gamă largă de soluri și climate, ar putea fi posibil să reducem foarte mult nevoia de îngrășăminte artificiale și gunoi de grajd, crescând în același timp randamentele. Noua știință ar oferi, cu alte cuvinte, o revoluție mai verde decât ”revoluția verde”.

Dar care e problema fertilizanților organici, de la animale?

Îngrijorător este faptul că agricultura ecologică în bază de animale creează o poluare cu azot la fel ca agricultura convențională. Acest lucru se datorează faptului că gunoiul de grajd folosit pentru cultivarea culturilor tinde să fie foarte permeabil/mobil, adică nutrienții din gunoi de grajd se scurg mai rapid, dacă nu sunt fixați în sol de către plante.

Probleme similare afectează fermele free-range de găini. Acolo păsările au acces la aer liber. Deși acest lucru este mai bun pentru bunăstarea lor, păsările aștern un covor de fosfați reactivi pe câmpurile pe care se plimbă. Când plouă, excrementele lor sunt spălate de la suprafață și ajung în râuri într-o stare mai crudă, decât excrementele compostate și răspândite în mod deliberat pe câmpuri.

O altă problemă este că deoarece păsările libere folosesc mai multă energie decât păsările închise, găinile free-range au nevoie, de asemenea, de mai multă hrană, exercitând o presiune și mai mare asupra ecosistemelor din America de Sud, de unde se exportă hrana pentru pui.

Oieritul nu este mai convingător, din motiv că pășunile nu pot susține turme mari de oi. În unele regiuni densitatea maximă este de un animal pe hectar, în alte regiuni se ajunge la un animal la 10 hectare.

Subvențiile pe cap de animal au condus la încălcarea acestor restricții naturale, fermierii înmulțind mult mai multe animale decât pășunile disponibile ar putea susține. În rezultat, se creează ”zone moarte” unde pe suprafețe vaste crește o singură specie de iarbă sărăcăcioasă, unde păsările dispar, și chiar insectele nu mai sunt de observat.

Regiuni care cândva cuprindeau ecosisteme fascinante și diverse au fost șterse de pe fața pământului din cauza oieritului intensiv.

Într-adevăr, unele zone urbane conțin mai mulți arbori  decât ”dealurile sălbatice și naturale” unde pasc oi.

Deci, după cum găinile necesită cantități enorme de nutrienți, cereale și lemn, oile de pe pășune necesită suprafețe vaste de teren, care de altfel ar putea fi folosit pentru regenerarea Naturii.

Doar 1% din suprafața de teren a lumii este utilizată pentru clădiri și infrastructură.

Culturile ocupă 12%, în timp ce pășunatul, cel mai extins tip de agricultură, folosește 28%. Doar 15% din terenurile lumii, în schimb, sunt protejate pentru natură.

Restul suprafeței terestre a Pământului este fie nelocuibilă (ghețari,  calote glaciare, deșerturi, stânci, vârfuri de munte, apartamente de sare) sau măcinate de păduri neprotejate.

Cu toate acestea, carnea și laptele de la animale hrănite în întregime prin pășunat asigură doar 1% din proteinele din lume.

Cu cât agricultura ocupă mai mult teren, cu atât mai puțin este disponibil pentru păduri și zone umede, savane și pajiști sălbatice și cu atât mai mare este pierderea faunei sălbatice și rata de dispariție. Dar viața omenirii pe Pământ depinde anume de echilibrul planetei, care poate fi susținut doar de aceste ecosisteme.

Toate activitățile agricole, oricât de ecologice și atente și complexe, implică o simplificare radicală a ecosistemelor naturale. Această simplificare este necesară pentru a extrage ceva ce oamenii pot mânca. Cu alte cuvinte, agricultura provoacă un impact ecologic.  Minimizarea impactului nostru poate fi doar prin minimizarea utilizării terenurilor.

Utilizarea terenurilor și agricultura în bază de plante sau de animale

Utilizarea terenurilor, spre deosebire de nutriție, fertilitatea solului și chiar schimbarea climei, este o temă practic ignorată de majoritatea din noi. Noi suntem obsedați de unele teme alarmante, dar deseori temele periculoase sunt cele pe care nu le înțelegem.

Datorită echipei de la Universitatea Oxford care conduce site-ul Our World in Data, putem face comparații rapide și ușoare între alimentele pe care le consumăm.

Graficele arată că, pentru a produce 100 de grame de proteine din soia, consumate de oameni sub formă de tofu, este necesar puțin peste doi metri pătrați de teren.

Pentru a consuma 100 de grame de proteine din ouă este nevoie de puțin sub șase metri pătrați.

Proteina de pui are nevoie de șapte, iar carnea de porc zece metri pătrați. Puii și porcii au nevoie de mai mult pământ decât tofu pentru că nu pot transforma tot ceea ce mănâncă în carne, deoarece trebuie să se susțină și să construiască alte părți ale corpului.

Laptele, relatează site-ul, necesită o medie de 27 de metri pătrați, carne de vită 163 și carnea de miel 185 metri pătrați.

Proteina din miel, cu alte cuvinte, necesită de 84 de ori mai mult teren pentru a crește, ca proteina din soia.

Animalele de pășunat cu stomacuri cu patru camere, cum ar fi bovinele, caprinele și oile, sunt convertizoare mai puțin eficiente de proteine decât puii și porcii, iar iarba este mai puțin digerabilă și conține mai puține proteine decât cerealele sau soia.

Ocuparea de terenuri a rumegătoarelor și impactul ulterior asupra biodiversității reprezintă preocuparea majoră în acest caz. Deși, în anumite contexte specifice, pășunatul bine gestionat poate contribui la susținerea obiectivelor de conservare și la menținerea biodiversității, dovezile istorice și rezultatele analizei agregate arată în mod clar că extinderea producției de rumegătoare a avut loc în detrimentul vegetației autohtone și a fost o cauză majoră a pierderii biodiversității. Pentru a opri declinul biodiversității, este imperativ să oprim extinderea terenurilor, în special în ecoregiunile sensibile.

Pe de altă parte, există în mod clar un potențial pentru un anumit nivel de producție a rumegătoarelor în cadrul unui sistem de producție alimentară sustenabil din punct de vedere climatic.

Sistemele de rumegătoare bine gestionate ar putea, de asemenea, să mențină carbonul din sol sau să joace un rol în refacerea zonelor degradate și, după cum s-a menționat mai sus, în menținerea biodiversității. Rotațiile mixte sau agrosilvicultura ar putea integra rumegătoarele în sisteme care oferă alte producții importante, iar unele studii sugerează că creșterea rumegătoarelor pe terenuri marginale și hrănirea lor cu furaje digerabile non-umane ar putea contribui la o aprovizionare cu alimente cu o amprentă potențial mai scăzută a terenurilor arabile decât un sistem alimentar complet fără animale, deși cu o utilizare globală mai mare a terenurilor.

Dacă, pe de altă parte, am înceta cu toții să mâncăm carne și lactate și am trece în schimb la diete bazate în întregime pe plante, am reduce cantitatea de teren utilizată pentru agricultură cu 76%.

În asemenea scenariu ar trebui să mâncăm mai multe cereale și boboase pentru a compensa pierderea de carne din alimentația noastră, dar mult mai puțin decât cantitatea utilizată în prezent pentru hrănirea animalelor. Deci, pe lângă faptul că am putea readuce toate pășunile lumii în forma sa naturală, am putea reduce și suprafața arabilă cu 19%.

Și gospodăriile mici, mă veți întreba? Pășunatul domestic? Animalele de casă?

Astea sunt în ordine. Pentru că atunci când numărul animalelor scade atât de mult încât creșterea lor abia se califică drept producție alimentară, cultura animalelor este compatibilă cu ecosistemele naturale bogate și funcționale.

Schimbarea climei și agricultura în bază de animale sau de plante

Sistemul alimentar este un emițător important de trei gaze cu efect de seră – dioxid de carbon CO2, metan CH4 și oxid de azot N2O. Omenirea trebuie să reducă rapid impactul global asupra climei, iar acest lucru este posibil prin reducerea de emisii atât din industrie, cât și din sistemele agricole, modificând, neapărat, și modul curent de alimentație.

Carnea provenită de la animale rumegătoare (de exemplu, carne de vită și miel) are cele mai mari emisii de metan pe gram de proteine ale oricărui produs alimentar, iar consumul său este foarte inegal la nivel mondial.

Metanul (CH4) este un gaz cu efect de seră (GES) al doilea doar pentru dioxidul de carbon (CO2) în ceea ce privește contribuția sa globală la schimbările climatice antropice.

Agricultura cauzează aproximativ 44% din emisiile antropice de metan, restul provenind din combustibili fosili și deșeuri.

Cele mai mari trei surse de metan agricol la nivel global sunt

  • animalele rumegătoare prin fermentație enterică (68% din emisiile de metan agricol),
  • plantațiile de orez prin descompunerea anaerobă a materiei organice în timpul inundațiilor (~25%);
  • gunoiul de grajd atât de la rumegătoare, cât și de la nerumegătoare prin descompunerea anaerobă (~7%).

O diferență esențială între metan și CO2 este durata lor relativă în atmosferă. CO2 poate persista în atmosferă timp de secole sau mai mult, metanul are o durată medie de viață atmosferică de numai aproximativ 10 ani.

Durata scurtă de viață atmosferică a metanului înseamnă că orice scădere a ratei emisiilor de metan va avea un efect rapid de răcire care poate contribui în mod semnificativ la eforturile de atenuare a schimbărilor climatice.

Între timp, orice creștere a ratei emisiilor de metan va produce un efect de încălzire abrupt.

Proiecțiile digitale indică de fapt o creștere a producției de rumegătoare, iar acest lucru va însemna creșterea emisiilor de metan (și alte GES) și, în consecință, în încălzirea suplimentară a climei.

Prin urmare, tendința actuală de creștere a producției de rumegătoare este foarte îngrijorătoare, iar nestăvilirea cererii de produse animale va îngreuna, dacă nu chiar va face imposibilă, îndeplinirea angajamentelor climatice prevăzute în Acordul de la Paris.

Pe scurt, concluzia de ansamblu din cercetările din ultimul deceniu privind sustenabilitatea alimentației nu se schimbă. La numerele actuale și așa cum sunt produse în prezent, efectivele de animale, inclusiv, dar nu numai, efectivele de animale rumegătoare, sunt și continuă să fie contribuitori importanți la problema schimbărilor climatice și la alte daune aduse mediului.

Chiar dacă emisiile de metan asociate consumului lor continuu nu duc la o încălzire suplimentară, țările și persoanele cu consum ridicat ocupă un spațiu climatic disproporționat de mare.

Reducerea consumului de produse animaliere de către acești consumatori cu un nivel ridicat de venit/consum, precum și dezvoltarea și adoptarea de măsuri de reducere a emisiilor provenite din producția animalieră ar putea permite producția globală de animale la niveluri potențial durabile.

Moldova: agricultura ecologică în bază de plante sau cu animale?

Cel mai limitativ element al unui sistem ecologic complex în Moldova, mixt (cu sau fără animale) este apa disponibilă prin precipitații anuale sau prin irigare.

Apa este necesară atât pentru irigarea culturilor care merg pentru hrana oamenilor și animalelor, cât și pentru adăparea animalelor, spălarea și răcorirea lor, dar mai ales – pentru irigarea pășunilor și spațiilor necesare pentru păscutul animalelor, care este obligatoriu în agricultura ecologică.

Agricultorilor din întreaga lume li se spune permanent să crească randamentele lor cu ajutorul irigării.

Un studiu global a descoperit că în mod ideal agricultura ar necesita cu 146% mai multă apă potabilă decât este folosită în prezent.

Dar există oare această apă?

În ultimii 100 de ani, utilizarea apei a crescut de șase ori.

Irigarea pe glob consumă deja aproximativ 70% din apa pe care oamenii o retrag din râuri, lacuri și rezervoarele naturale de sub pământ.

Deoarece atât de multă apă este folosită pentru agricultură, râurile mari precum Colorado și Rio Grande nu reușesc să ajungă la ocean,  în timp ce lacuri precum Marea Aral sunt în scădere.

Cererea de irigații este unul dintre motivele pentru care speciile care trăiesc în apă potabilă dispar cu o rată de aproximativ cinci ori mai mare decât cea a speciilor care trăiesc pe uscat.

În același timp deja 4 miliarde de oameni pe planetă suferă de insuficiență de apă timp de cel puțin 1 lună pe an.

Răspunsul la scăderea alimentării cu apă, li se spune în mod repetat fermierilor, este de a îmbunătăți eficiența irigațiilor: de exemplu, să picure apă, mai degrabă decât să inunde câmpurile și să alinieze canalele de irigare cu beton pentru a opri scurgerile.

Dar, la fel cum eficiența energetică tinde să crească consumul de energie, eficiența apei tinde să crească consumul de apă, un efect cunoscut sub numele de Paradoxul irigațiilor.

Motivul este că, pe măsură ce eficiența se îmbunătățește și aceeași cantitate de apă poate fi utilizată pentru a crește mai multe culturi, irigarea devine mai ieftină, atrage mai multe investiții, încurajează fermierii să cultive plante mai ”însetate”,  și se extinde pe o arie mai largă.

Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în bazinul Guadiana din Spania, unde o investiție de 600 de milioane EUR pentru reducerea utilizării apei prin îmbunătățirea eficienței irigațiilor a sporit-o în schimb.

De obicei, factorii de decizie nu au cunosc sau nu înțeleg importanța contabilizării apei, nici comportamentul fermierilor ca răspuns la subvențiile pentru creșterea sistemelor de irigație.

Pentru a atenua deficitul global de apă, dezvoltarea irigării trebuie să fie însoțită de o contabilitate și măsurări robuste ale apei, de un plafon privind extracțiile de apă subterană, de o evaluare a riscurilor și de o mai bună înțelegere a stimulentelor și reacției fermierilor la stimulentele politice.

Problema lipsei de apă suficientă pentru a asigura fermele ecologice cu animale, inclusiv pentru pășunat explică, în cea mai mare parte, lipsa oricăror ferme ecologice cu animale în Moldova. Standardele înalte pentru nivelul de viață al animalelor la o fermă ecologică prezintă bariere fizice și economice reale pentru fermierii care își doresc să producă produse alimentare ecologice de origine animală.

Această lipsă are în consecință și lipsa de îngrășăminte ecologice de origine animală pentru agricultorii care își propun să cultive doar produse ecologice de origine vegetală.

Aceștia din urmă trebuie să-și pună cel puțin 2 întrebări de bază

  1. Cum și ce fac ei ca să nu piardă nutrienții obținuți din îngrășămintele organice (am menționat mai sus că acestea sunt mai permeabile, adică se scurg mai rapid si pot provoca mai mare poluare în atmosferă cu dioxizi de azot). Aceste scurgeri nu pot asigura un sistem închis, spre care tinde agricultura ecologică, în principiu.
  2. A doua întrebare însă se referă la originea acestor îngrășăminte organice. Dacă ele provin de la ferme convenționale (fapt care se întâmplă în cea mai mare parte, prin derogare și permisiuni tacite) aceasta înseamnă ca, de fapt, fermierii ecologici își susțin ferma sa cu ajutorul azotului industrial artificial, doar că acesta a trecut mai întâi prin animalele cuiva…

Unicele restricții care se aplică la moment prin Standardele Ecologice se referă la fermentarea și diluarea îngrășămintelor de origine animală, fie ele chiar din surse industriale/convenționale, și ca ele să nu conțină ingrediente genetic modificate care provin de la fermele-fabrici intensive de păsări sau animale.

Dar cum sunt întreținute animalele și păsările la sursă?

Cât teren agricol s-a folosit pentru hrana lor, în loc să fie crescută hrană pentru oameni?

Câte antibiotice au primit acestea?

Care este concentrația metalelor grele în aceste deșeuri?

Ce bacterii rezistente la antibiotice conțin ele?

Ce riscuri prezintă fermierul ecologic pentru consumatorii săi, folosind inputuri din agricultura convențională?

Deși agricultura ecologică în bază de plante ar putea prezentă noi nivele de provocări, fermierii ecologici trebuie să știe că majoritatea clienților săi procură produsele ecologic certificate anume din considerentul că acestea nu sunt poluate, nu prezintă riscuri de sănătate și sunt prietenoase mediului.

Or, această încredere al consumatorului pe care și-o dorește orice fermier ecologic nu poate fi menținută pentru mult timp, dacă se deviază de la regulile și principiile pe care și le-a pus în capul mesei, de la bun început.

CONCLUZII

”Agricultura este atât prea intensă, cât și prea extinsă. Agricultura folosește prea multe pesticide, prea multe îngrășăminte, prea multa apa si prea mult pământ. Cu alte cuvinte, se pare că suntem prinși între două forțe periculoase: eficiența și extinderea”. G. Monbiot

Acest material nu aduce răspunsuri univoce la dilema agriculturii (ecologice) – în bază de plante sau de animale, dar produce, mai curând o serie de informații care vrem noi sau nu vrem, pune mai multe întrebări dure:

  • Cum să modificăm dieta globală, astfel că să se consume mai multe produse în bază de plante?
  • Cum substituim produsele de origine animală cu cele vegetale, care s-ar asocia cu cele animale, dar ar fi ieftine și accesibile?
  • Cum influențăm politicile care promovează prea mult consum de proteină de origine animală?
  • Cum creștem plante în așa fel că fertilitatea solului să nu fie compromisă, și chiar îmbunătățita?
  • Cum hrănim omenirea cu o agricultură mai puțin intensivă și care ocupă mai puțin teren?
  • Cum gestionăm efectele destructive ale producției animaliere, dar și ale agriculturii în general?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.